Un episod al aroganței politice: lecția Anamariei Gavrilă
Într-un spectacol de o vulgaritate tranșantă și de un dispreț rar întâlnit, Anamaria Gavrilă, lidera a ceea ce numește „Partidul Oamenilor Tineri” (POT), pare să-și fi găsit inamicul perfect: presa. Într-o declarație simptomatică pentru un politician copleșit de frustrări și distorsionări ale realității, Gavrilă îi califică pe jurnaliști drept „câini” și „teroriști”. Ceea ce vine ca o salvă de tun într-un univers deja sufocat de insulte, este propunerea sa scandaloasă de a legifera plata pentru o „presă friendly” din bugetul statului. Aparent, libertatea cuvântului are acum un preț… la buget.
Promisiunea ei absurdă de „a reda demnitatea presei” prin finanțări care trec peste controlul politicilor tradiționale pică precum o insultă directă adresată nu doar ziariștilor independenți, ci și inteligenței colective. Cum ar putea un sistem de recompensare bazat pe „înțelegerile” unui politician să asigure obiectivitatea presei? Gavrilă vorbește despre „eliberarea presei”, dar eliberarea de către cine? De către aceiași care ar controla punga publică din umbra propriilor priorități? Ridicolul acestei situații rezidă în încercarea sa de a redefini standardele eticii jurnalistice printr-un filtru al obedienței și gratitudinii forțate.
Între „hărțuire” și o lexicon imposibil
Gavrilă merge mai departe și își maschează intoleranța sub o retorică pseudo-revoluționară. Într-un videoclip de zece minute, difuzat pe Facebook, șefa POT, cu un aer triumfător, își atacă adversarii din rândul presei și îi descrie ca fiind pe „o cale de dispariție”. După cum se prezintă, pare că orice jurnalist care nu a acceptat să contribuie la „platforma” ei se află pe o listă neoficială a inamicilor poporului tânăr. Și totuși, printre aceiași „hărțuitori”, menționează nume precum Robert Turcescu sau Ion Cristoiu, pe care îi consideră exemple de profesionalism, separându-i brutal de restul colegilor de breaslă.
Într-un moment de o ipocrizie istorică, ea reproșează jurnaliștilor lipsa de „colaborare” cu ea în trecut, deși, conform propriilor afirmații, aceștia, „dacă sunt plătiți, încep să te întrebe când și cum preferi să apari în fața lor.” Cât de ironic! Gavrilă a refuzat categoric să plătească „presa neprietenoasă”, dar e dispusă să recompenseze pe aceia pe care îi vede ca figuri demne, selectate pe baza unui algoritm personal. Noțiunea de „libertate” devine, în viziunea sa, nu doar relativă, ci și retrogradă.
Hărțuire sau incapacitatea de a face față criticilor?
Mai periculos decât orice insultă lansată la adresa presei este atacul continuu pe care Gavrilă îl perpetuează față de critică și transparență. Ea pretinde că jurnaliștii din Parlament sunt „agresori” care o filmează fără consimțământ, dar uită să menționeze că această intruziune este doar o măsură a responsabilității lor profesionale. Într-o mișcare ce frizează paranoia politică, Gavrilă susține că doar partidul POT și ea însăși sunt hărțuite, dar refuză să recunoască faptul că orice figură publică este supusă controlului public, indiferent de preferințele sale politice sau personale.
Mai mult, ea își rezervă dreptul de a pedepsi presa care își permite să-i critice deciziile politice sau gesturile personale atât de teatrale. Annamaria Gavrilă devine un simbol perfect al unei generații de politicieni pentru care libertatea de exprimare este doar o monedă de schimb. Dacă viziunea POT va deveni realitate, vom asista probabil la moartea lentă, dar sigură a presei independente, sacrificată pe altarul propagandei „friendly”.
